Traian Băsescu a plâns din nou. La cinci ani și un pic după ce a vărsat o lacrimă rezemat de umărul dragului de Stolo care tocmai își anunțase retragerea din campania pentru prezidențiale. De data aceasta nu ne-a mai luat prin surprindere. Deja știam că va plânge la televizor pentru că văzusem promo-ul și citisem știrile despre despre emisiune.
Ceea ce nu știam era că președintele, care la preluarea mandatului recunoștea senin că habar nu are cine este Cărtărescu, are un suflet sensibil, de poet. Iar poeții mai plâng.
Mai ales atunci când își amintesc versuri penibile pe care le-au scris în tinerețe pe vremea când, elevi la școala de marină, se simțeau singuri și neajutorați pe puntea Bricului Mircea. Poate și din cauză că epuizaseră rezervele de votcă.
Așa s-ar explica starea de spleen care a dus la apariția unor versuri despre durerea resimțită după pierderea unei mame imaginare. Dar și calitatea îndoielnică a versificației.
Chestie remarcată de toți cei care și-au pierdut timpul analizându-i calitățile poetice.
Așa s-ar explica și lacrimile care i-au apărut în coada ochilor, acum, la maturitate, când mai curând ar fi trebuit să râdă de penibilitățile pe care i le debita mintea la tinerețe.
Mai ales că se afla la un show umoristic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu