marți, 19 mai 2009

Codul lui da Vinci

Ne ştiam oarecum de pe vremea liceului, însă nu ne mai văzusem de foarte mult timp atunci când l-am întâlnit într-o librărie. Ştiam că se ocupa cu afaceri în domeniul construcţiilor şi a exploatării lemnului și câştiga foarte mulţi bani.

Aflat în faţa unui raft de cărţi, studia un exemplar din romanul Codul lui da Vinci, care tocmai apăruse pe piaţa românească. Cartea făcea furori. Gioconda zâmbea în toate vitrinele iar la televiziuni se dezbăteau controversatele teorii despre Iisus şi Maria Magdalena, prezentate de Dan Brown. Era o adevărată isterie şi toată lumea nu vorbea despre nimic altceva.

„Ce zici ? E tare cartea! Cea mai vândută din lume“, m-a interpelat, fără introducere, după ce ne-am salutat scurt, arătându-mi exemplarul pe care îl ridicase de pe raft şi-l răsfoia neglijent. Am ridicat din umeri a neştiinţă. Habar nu aveam, nu-l citisem şi nici nu puteam spune că mă atrăgea prea tare. Oricum nu părea că-l interesează opinia mea mea. Fusese o întrebare menită mai mult să-i justifice prezenţa în faţa raftului de cărţi.

Fără nici un alt cuvânt a privit preţul de pe copertă, după care a strâmbat din nas, aşezând cartea la loc pe raft. Probabil că i se pare scumpă mi-am spus. Însă nu.

Se îndreptă spre un alt raft unde erau expuse exemplarele de lux. A apucat unul, a examinat preţ de câteva secunde ţipla în care era vârât, după care, observând o gaură în plastic, l-a aşezat la loc. A ales o altă carte, a cărei învelitoare din ceolofan era intactă. A privit din nou preţul, mult mai mare după care, satisfăcut de alegere, a mers la vânzătoare şi a plătit.

Apoi, îndreptându-se, rapid, către ieșire, s-a întors spre mine şi mi-a spus: „Să-l citeşti. Merită toţi banii!“.

Au trecut multe luni de la acea întâlnire, aproape un an când într-o zi, un amic mă roagă să-l însoţesc la vechea mea cunoştinţă, ca să discute despre o afacere.

Ne-a invitat în camera de zi, să stăm de vorbă, la o cafea. În timp ce ei discutau afaceri mi-am aruncat privirea prin cameră. Nu mică mi-a fost uimirea când, într-o bibliotecă printre bibelouri şi vaze, am zărit exemplarul de lux al Codului.

Volumul, tot în ţiplă, singurul de pe raft, era expus ca un exponat de muzeu, încadrat de două vase viu colorate, din ceramică. Surprinzându-mi privirea uimită, gazda a întrerupt discuția de afaceri și mi-a dat câteva explicații:

„Am schimbat parchetul şi mobila ca să se potrivească la culoare cu coperta. M-a costat o mulţime de bani dar a ieşit ceva super“.

Mi-am adus aminte de discuţia din librărie, de cu câteva luni în urmă şi de recomandarea lui, de a citi neapărat cartea și nu m-am putut abţine să nu-l întreb:

„N-ai mai reuşit s-o citeşti? Am crezut că te interesează şi de aceea ai cumpărat-o.“

Mi-a replicat cu un aer superior, de om care are acces la lucruri pe care muritorii de rând nici nu le visează.

„N-avea nici un rost. A apărut filmul și l-am văzut pe DVD.“

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu