Politicieni şi politruci

De 20 ani, pe scena politică românească evoluează, indiferent de partidul politic din care fac parte, două tipuri de actori, politicieni şi politruci (folosit aici în sens peiorativ, de indivizi lipsiţi de profesionalism în ale politicii – n.r.).

Politicianul este cel care îşi cunoaşte foarte bine rolul şi ştie că într-un stat democratic, el nu ar valora nimic fără sprijinul electoratului, al mass-media şi al societăţii civile. Este conştient că legitimitatea funcţiei politice pe care o ocupă la un moment dat, îi este dată de votul popular şi, de aceea, va face totul ca să-l merite. Este atent la toate semnalele care-i vin din public, tratându-le, pe toate, cu seriozitate. Politicianul acceptă criticile, indiferent din ce zonă a societăţii civile provin, le însuşeşte şi încearcă să-şi modifice comportamentul pentru a nu mai da prilejul altor contestaţii. Drept urmare, va avea grijă ca prin ceea ce face şi prin ceea ce spune să nu dea naştere la interpretări, care să-i afecteze imaginea publică şi care s-ar putea întoarce împotriva sa. Politicianul este un profesionistul care evoluează pe scena politica astfel încât să satisfacă aşteptările spectatorilor care au plătit bilet (i-au acordat votul).

De cealaltă parte avem politrucul, amatorul, un individ care nu cunoaşte regulile jocului şi care se bazeaza doar pe instinct. Odata ajuns într-o funcţie publică, devine arogant, crede că nu mai trebuie să dea socoteala nimănui şi consideră ca totul i se cuvine de drept. Politrucul nu acceptă criticile, ci doar laudele, nu acceptă infrangerile şi nu-şi recunoaşte greşelile erijându-se într-un fel de deţinător al adevărului suprem, OMUL care ştie tot, se pricepe la orice. Consideră că alegătorii trebuie să-i fie recunoscători că le-a acceptat votul şi crede că nu are nici o obligaţie faţă de ei. Lipsit de respect, îi va trata pe toţi ca pe nişte oligofreni incapabili să discearnă între bine şi rău, să-şi cunoască şi să-şi promoveze interesele. În consecinţă, el trebuie să le impună calea de urmat, chiar împotriva voinţei lor. Pentru că se consideră mai presus de orice şi de oricine îşi permite să jignească, să desconsidere şi să trateze de sus pe oricine, pentru că, nu-i aşa, El este Unsul lui Dumnezeu pe pământ.

Cei care nu-i împărtăşesc opiniile şi nu acceptă să-i ridice ode nu-i pot fi prieteni, ci duşmani, care trebuie eliminaţi cu orice preţ. Între aceştia, o categorie aparte o reprezintă ziariştii care, pentru politruc sunt un fel de semioameni, paria societăţii. În viziunea sa, ziaristul nu este un om complet şi, ca atare, trebuie să accepte toate mizeriile, miştourile, înjurăturile, insultele. Pentru politruc, cei care îndraznesc să-i conteste poziţia sunt, fie exponenţii unor grupuri de interese ilegitime care vor să pună mâna pe puterea sa, fie, dacă este vorba de ziarişti, mercenari aflaţi în slujba unor moguli media, susţinători ai aceloraşi grupuri de interese.

Pe prieteni, jurnalişti sau colegi de partid, îi consideră tot animale, un pic mai evoluate, care trebuie, docili, să-i accepte punctul de vedere fără să emită aprecieri de valoare. Aceasta deoarece nu au simţit atingerea divină, nu au fost aleşi să conducă masele şi să le decidă destinul. Când i se atrage atentia că este totuşi un simplu om, ajuns, mai mult sau mai puţin întâmplător, într-o funcţie publică, politrucul va ieşi în Piaţa Publică şi va cere ca acela ce şi-a permis să-l tragă de mânecă să fie supus oprobiului.

Politrucul va face referire la voinţa populară ori de cate ori va fi nevoie să-şi justifice şi să-şi legitimeze acţiunile, chiar dacă „poporul“ său se rezumă doar la un sfert din întreaga populaţie. Regulile şi legile sunt bune doar atunci când pot fi interpretate în favoarea sa şi când îi servesc interesele. Alfel, va încerca să le ocolească şi să le modifice pe motiv că sunt împotriva intereselor „poporului“ pe care îl slujeste. Dacă nici aşa nu va reuşi să-şi promoveze punctul de vedere, va căuta să-şi impună propria democraţie cu bâta, ameninţând şi intimidându-şi opozanţii.

Demagog şi ipocrit, politrucul apare, în special, în momente de criză şi reprezintă cel mai mare pericol pentru o democraţie populară. Strălucitor şi charismatic reuşeşte să orbească şi să adoarmă un electorat apatic şi dezamăgit, care îl va accepta în lipsa unor alternative credibile.