Glumeţul

În cartier era privit drept un glumeţ, pus tot timpul pe farse şi având câte un banc pentru fiecare. Toată lumea râdea cu poftă la poantele sale şi era sufletul oricărei petreceri. Toți îi căutau compania la cârciumă sau în autobuz, tocmai pentru că inducea o stare de voie bună.

Dacă cineva îl întâlnea pe stradă şi îl întreba ce mai face, răspundea invariabil, cu un aer de seriozitate: „Pe nebunul“! Instantaneu interlocutorul izbucnea într-un hohot de râs, în timp ce el trecea mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Într-o zi, la începutul toamnei, glumeţul s-a căţărat în vârful unui turn, şi-a desfăcut mâinile larg şi a strigat spre auditoriul care-l privea, îngrozit, de jos, că vrea să-şi ia zborul spre ţările calde. Nimeni nu a reuşit să-l convingă să coboare. Timp de câteva ore a stat acolo sus, privind spre cer, aşteptând să treacă un stol de păsări călătoare de care să se lipească. A fost nevoie de intervenţia pompierilor care l-au coborât cu ajutorul scărilor mobile.

Din mâna pompierilor a fost preluat de doi zdrahoni în halate albe, care l-au înfăşurat într-o cămaşă de forţă, l-au băgat într-o dubă şi l-au internat într-un sanatoriu pentru bolnavi mintal.

A revenit în primăvară, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, tot pus pe glume şi pe farse. La fel ca şi înainte, atunci când era întrebat pe stradă, de un cunoscut, ce face, răspundea în stilul său: „Pe nebunul!“

Doar că de această dată nimeni nu mai izbucnea în râs. Dimpotrivă, auzindu-l oamenii cădeau pe gânduri, spunându-şi că poate omul ar trebui luat în serios.