La Roumaine

Studentă bursieră de aproape un an la Paris încerca din răsputeri să se integreze între colegii de grupă. Fiică de profesori de gimnaziu, muncise de greu din greu, ani în şir, ca să obţină o bursă de studii în Franţa, visul ei cel mai arzător. A reușit.

Dar acum avea de întâmpinat un nou obstacol de depăşit, despre care nimeni nu-i spusese nici un cuvânt şi care i se părea mai greu decât sutele de cărţi din bibliografia de examen pe care le parcursese. Deşi încerca să se adapteze stilului lor, să se îmbrace și să se poarte la fel ca ei, colegii, francezi, superiori, proveniţi din cele mai bune şcoli pariziene, o ignorau. Profesorii, chiar dacă îi apreciau munca, o priveau cu reţinere. Pentru ei nu era decât o străină venită de undeva de la marginea Europei civilizate.

„La Roumaine“ – românca şi nimic mai mult.

Din ce în ce mai dezamăgită de ceea ce i se întâmpla s-a retras între cărţi şi cursuri, fără să mai ia în seamă răutăţile şi privirile superioare ale celorlalţi. Simţea lipsa celor apropiaţi, a prietenilor şi chiar a necunoscuţilor din oraşul natal.

De aceea, pentru a suplini dorul de cei dragi, îmbrăca, peste tot unde mergea, la cursuri, la plimbare sau la bibliotecă, o bluză populară, o ie înflorată, amintire de la un târg popular. La bluză asorta o fustă lungă până peste genunchi, neagră, simplă.

Într-o zi, pe când mergea la sala de cursuri, îmbrăcată astfel, dădu nas în nas cu una dintre cele mai exigente profesoare din facultate. Chiar așa i se și spunea, Exigenta. Aristocrată, cu sânge albastru în vine, arogantă la maxim, era cunoscută pentru remarcile acide cu care-i gratula pe toţi, studenţi, profesori, oficiali ministeriali etc. dacă nu-i convenea ceva din ţinuta sau atitudinea lor.

Văzând-o pe tânăra româncă, profesoara îi făcu semn să se oprească. Apoi o măsură din cap până în picioare, dându-i ocol de mai multe ori.
De pe margine, studenţii aflați în trecere, priveau ca la spectacol, aşteptând ca Exigenta să se dezlănţuie şi s-o facă praf pe „La Roumaine“. Aşteptarea nu dură prea mult.

Profesoara izbucni, însă în vocea ei se distingea admiraţia iar nu sarcasmul: „La paysane roumaine! Grigoresco! Merveilleux!“. Neînțelegând ce se petrece și mai ales cum să reacționeze, româncuța încremeni în mijlocul holului.

În cele din urmă, printre exclamaţii de uimire şi admiraţie, fu lămurită: în urmă cu câteva zile, Exigenta admirase, la o expoziţie de pictură, una din ţărăncile imortalizate de Nicolae Grigorescu. Încă sub impresia tabloului, în momentul în care a întâlnit-o pe studenta îmbrăcată în iia românească a avut senzația că are în față modelul pictat de Grigorescu.

Întâlnirea cu Exigenta dădu o întorsătură nouă vieţii de student a tinerei românce. Colegii și ceilalţi profesori au început s-o privească cu interes şi să n-o mai perceapă ca pe o ciudăţenie din Est. Mai mult, toți se înghesuiau să o roage să le aducă, din România, bluze cu modele populare.