O întâmplare cu niște tâmpiți

El medic la un spital orășenesc. Ea profesoară de liceu. Ambii tineri, în jur de 25 de ani, proaspeți absolvenți de facultate, cu specializări la universități mari din străinătate și, cel mai important, dornici să facă o carieră în meseriile pe care le-au învățat. S-au căsătorit undeva în vara lui 2008.

Puțin naivi, ca orice tineri la început de drum, și-au făcut planuri crezând că viitorul va fi roz. Se gândeau să facă un credit la bancă iar cu banii să-și cumpere o casă, cu o curte mare și o grădiniță plină de flori, într-un cartier liniștit, să facă un copil, poate doi. Și-au imaginat inclusiv cariera pe care urma să o îmbrățișeze copilul. Era singurul lucru cu care nu se puteau pune de acord. El voia ca cel mic să-i calce pe urme, să fie un medic de succes, poate chiar să inventeze vreun leac miraculous. Ea, în schimb, îl vedea arhitect de renume, proiectând orașele viitorului.
Tocmai găsiseră o casă așa cum visau și căutau o bancă, la care să poată face un credit, când a fost promulgată legea majorării salariilor profesorilor cu 50%. În seara aceea au sărbătorit la restaurant, fericiți. Se gândeau că sporul de bani îi va ajuta să obțină mai ușor împrumutul pentru casă.

Privindu-i pe politicieni, la televizor, promițând de toate pentru toți, au început să-și facă noi planuri. Credeau că, în mod sigur, se vor majora și salariile medicilor și se vor acorda numeroase facilități pentru tineri. El se gândea deja la mașina pe care urma să și-o cumpere, în timp ce ea visa la ultimul model de mobilă pentru viitoarea casă.

Dezamăgirea a fost mare după alegeri, când noii guvernanți au anunțat că nu vor mai acorda nici o majorare salarială ci, dimpotrivă, lefurile vor scădea. Tonul optimist din urmă cu câteva săptămâni a dispărut din vocea lor. Toți vorbeau, grav și afectat despre ceva ce nu mai auziseră decât din cărți: CRIZA.

Banca a refuzat să le acorde creditul de care aveau nevoie pentru cumpărarea locuinței din cauză că salariile lor erau prea mici și nu și-ar fi putut plăti ratele. Casa la care visau a fost vândută, proprietarul dorind să scape de ea rapid, înainte ca prețul să scadă prea mult, din cauza aceleiași crize.

Dezamăgiți, dar nu descurajați, sperând totuși în vremuri mai bune, au închiriat o garsonieră în care și-au adus lucrurile: un pat, o masă, două scaune, câteva tacâmuri și sute de cărți. Încă erau optimiști. Se gândeau că împreună vor trece peste orice obstacol, așa cum făcuseră părinții lor, și vor răzbi.

Chiar dacă urma să le fie mai greu o perioadă se hotărâseră să aibă, totuși, un copil. Deocamdată nu se mai punea problema și al celui de-al doilea. Încă nu picaseră de acord asupra carierei pe care avea să o îmbrățișeze cel mic, însă, în mod sigur, urma să fie ori un mare arhitect ori un medic de renume mondial.

Într-o zi, l-au auzit pe președintele țării spunând că învățământul trebuie să dea tinichigii, mecanici auto și ospătari pentru că țara are prea mulți filosofi. După câteva zile, l-au auzit pe același președinte spunând că școala scoate numai tâmpiți.

Și ei veneau de pe băncile școlii la care făcea referire șeful statului și, în acel moment, parcă li s-a ridicat un văl de pe ochi. Au înțeles că, într-adevăr, erau niște tâmpiți.

Niște tâmpiți pentru că au încercat să-și facă o carieră în propria țară și nu au rămas printre străini unde munca lor era apreciată la adevărata valoare. Niște tâmpiți pentru că și-au închipuit că viitorul lor copil va putea fi arhitect sau medic de renume mondial într-o țară al cărei președinte vrea doar mecanici auto și ospătari. Niște tâmpiți pentru că au avut încredere în cei ce le-au promis că vor trăi bine.

Niște tâmpiți pentru că au îndrăznit să viseze.