miercuri, 11 noiembrie 2009

Constituția chiar îi dă președintelui dreptul discreționar de a numi premierul ? II


Am arătat , zilele trecute unde s-ar putea ajunge în cazul în care președintele ar avea dreptul discreționar de a desemna un premier, fără a ține cont de majoritatea parlamentară.Voi prezenta acum și cel de-al doilea punct de vedere pe care, mărturisesc, îl îmbrățișez și eu.

Din perspectiva mea, Constituţia nu trebuie citită ca pe un set de instrucţiuni pentru folosirea unui aspirator. Ci în spiritul ei. Fiecare articol trebuie interpretat, logic, cu bun simț, în funcție de celelalte, nu separat.

În cazul articolului 103, ar trebui să se aibă în vedere că preşedintele este un mediator care „veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice“ (art. 80). Nu un jucător. Poziția de mediator îi cere să fie echidistant faţă de toată lumea şi să aducă la un numitor comun opiniile divergente. Deși are dreptul teoretic să desemneze orice premier doreşte, atributul de mediator îi cere să țină cont şi de voinţa Parlamentului.

Nu poate proceda altfel decât dacă intenționează să provoace o criză.

Este normal să desemneze un premier agreat de majoritatea parlamentară pentru ca guvernul să primească votul de învestitură, situație în care are logică prevederea constituțională privind consultarea partidelor. Pentru că nu doar el ci și Parlamentul își asumă responsabilitatea unei bune guvernări.

Deci, la consultările cu partidele, atitudinea preşedintelui nu trebuie să fie de genul „Propuneți voi pe cine doriți, pentru că eu oricum îl desemnez pe X ?“. Discuțiile ar trebui să pornească de la următoarea întrebare: „Credeţi că X poate obţine un vot majoritar în Parlament? Dacă nu, să găsim pe cineva care să fie acceptat de majoritate.“

Compromisul nu poate fi atins decât prin negocieri, între partide, între partide şi preşedinte, între partide şi candidat, între preşedinte şi candidat etc. Pentru a ajunge aici este necesar ca preşedintele să-și ia în serios rolul de negociator, nu să bată cu pumnul în masă şi să-i irite pe ceilalţi.

Dizolvarea parlamentului este o soluție extremă la care trebuie recurs abia atunci când configurația parlamentară este atât de eterogenă încât nu se poate cristaliza nici o majoritate.

Un comentariu: