Considerații despre absenteismul la vot (II)

Dacă înainte de 1989, comuniștii aveau grijă ca aproape toată lumea să meargă la vot, pentru ca absenteismul să nu fie interpretat ca și dezacord cu politica Partidului, politicienii de după revoluție au abordat problema altfel. S-au prefăcut că nu există.


Din 1990 și până în prezent, numărul românilor care votează scade în permanență. Din ce în ce mai puțini, la fiecare ciclu electoral. Nemulțumiți de incapacitatea clasei politice de a guverna în folosul cetățenilor, scârbiți de minciunile politicienilor, sătui de corupție, de aroganța puternicilor zilei, românii preferă să stea acasă în ziua alegerilor.


Absenteismul la urne a devenit un fenomen. Este o formă de protest prin care românii își exprimă dezacordul cu ceea ce fac conducătorii lor poltici. Sunt din ce în ce mai mulți cei care, în dezacord cu ceea ce se întâmplă pe scena publică, refuză să-i legitimeze ca și conducători.
Așa s-a ajuns ca România, un stat de 20 de milioane de locuitori, să fie reprezentată în Parlamentul European care au obținut, toți la un loc, 5 milioane de voturi. Adică un sfert din numărul românilor cu drept de vot. Aceiași situație s-a înregistrat și la prezidențialele din 2004, când actualul președinte a fost ales de un sfert din electorat.


Și cu toate acestea, deși datele statistice arată că nu reprezintă decât o mică felie din societate, politicienii se încăpățânează să susțină contrariul. Astfel, răstălmăcind și folosind în propriul interes principiile și regulile democrației, o minoritate reușește să se mențină și să se perpetueze la putere.


Paradoxal, exercițiul democratic ne-a adus în același punct din care am plecat după revoluția din 1989, într-o dictatură. Doar că de data aceasta, dictatura nu se mai bazează pe forță și represiune ci pe ignorarea opiniei majorității.