Primele amintiri mele amintiri despre 23 august sunt legate de carele alegorice cu care fiecare întreprindere participa la defilare. Copil fiind, eram fascinat de acele vehicule care nu semănau cu nici un camion sau autoturism din cele pe care le vedeam în mod obişnuit pe stradă. Chiar mă miram că aşa ceva nu circulă decât în ziua defilării.
Am fost extrem de dezamăgit în momentul în care am aflat că, în realitate, erau banale tractoare sau camioane cu platformă, decorate special pentru manifestări.
După vreo doi, trei ani, când am mai crescut, în fiecare an, la începutul lui august, aşteptam cu nerăbdare repetiţiile pentru defilare. Se ţineau pe Bulevardul Unirii, strada principală din Focşani.
Timp de câteva săptămâni, în ajunul lui 23 august, în fiecare după amiază, defilau gărzile patriotice, formate din muncitorii de pe platforma industrială, în uniforme, cu armamentul din dotare. Noi copiii ne strângeam pe boulevard şi, în pauzele dintre repetiţii, îi rugam să ne lase să ne jucăm cu armele lor. Toţi copiii ne pricepeam să încărcăm o carabină, să o demontăm sau cum să luăm linia de ochire. Majoritatea gărzilor patriotice aveau carabine şi doar câţiva, şefii de formaţie pistoale mitralieră de tip AKM.
Cum unul dintre vecinii din bloc, tatăl unui prieten, era şef de formaţie, am avut marele noroc să mă joc şi cu un AKM. Motiv pentru care eram invidiaţi de restul puştilor din cartier.
Într-un an, îmi aduc aminte, la repetiţii au apărut câteva grupe dotate cu aruncătoare de grenade. Toţi eram curioşi să vedem cum funcţionează, însă era foarte greu să atingi aşa ceva, darămite să mai şi vezi cum trage. Nu am reuşit să pun mâna pe nici un lansator de grenade deşi l-am admirat de foarte aproape.
La defilări nu am participat deşi ne chemau la şcoală în fiecare an pentru repetiţii. Nu îmi plăcea pentru că trebuia să port uniforma de pionier şi să flutur eşarfe tricolore în semn de salut către Conducătorul Iubit. Nu eram disident dar mi se părea penibil şi obositor. Aşa că mă dădeam bolnav sau plecat la ţară, ceea ce era naşpa pentru că trebuia să mă feresc să nu fiu văzut de colegii de clasă sau de profesorii însoţitori. Dar mă descurcam.
O singură dată am trecut şi eu prin faţa tribunei oficiale din Piaţa Unirii. Eram sportiv şi am defilat cu colegii din echipa de handbal. Doar că era altceva. Nu purtam uniforme ci echipament sportiv şi nici nu fluturam eşarfe ci ne jucam cu mingile, pasându-le de la unul la altul.
Şi cam atât…
Am fost extrem de dezamăgit în momentul în care am aflat că, în realitate, erau banale tractoare sau camioane cu platformă, decorate special pentru manifestări.
După vreo doi, trei ani, când am mai crescut, în fiecare an, la începutul lui august, aşteptam cu nerăbdare repetiţiile pentru defilare. Se ţineau pe Bulevardul Unirii, strada principală din Focşani.
Timp de câteva săptămâni, în ajunul lui 23 august, în fiecare după amiază, defilau gărzile patriotice, formate din muncitorii de pe platforma industrială, în uniforme, cu armamentul din dotare. Noi copiii ne strângeam pe boulevard şi, în pauzele dintre repetiţii, îi rugam să ne lase să ne jucăm cu armele lor. Toţi copiii ne pricepeam să încărcăm o carabină, să o demontăm sau cum să luăm linia de ochire. Majoritatea gărzilor patriotice aveau carabine şi doar câţiva, şefii de formaţie pistoale mitralieră de tip AKM.
Cum unul dintre vecinii din bloc, tatăl unui prieten, era şef de formaţie, am avut marele noroc să mă joc şi cu un AKM. Motiv pentru care eram invidiaţi de restul puştilor din cartier.
Într-un an, îmi aduc aminte, la repetiţii au apărut câteva grupe dotate cu aruncătoare de grenade. Toţi eram curioşi să vedem cum funcţionează, însă era foarte greu să atingi aşa ceva, darămite să mai şi vezi cum trage. Nu am reuşit să pun mâna pe nici un lansator de grenade deşi l-am admirat de foarte aproape.
La defilări nu am participat deşi ne chemau la şcoală în fiecare an pentru repetiţii. Nu îmi plăcea pentru că trebuia să port uniforma de pionier şi să flutur eşarfe tricolore în semn de salut către Conducătorul Iubit. Nu eram disident dar mi se părea penibil şi obositor. Aşa că mă dădeam bolnav sau plecat la ţară, ceea ce era naşpa pentru că trebuia să mă feresc să nu fiu văzut de colegii de clasă sau de profesorii însoţitori. Dar mă descurcam.
O singură dată am trecut şi eu prin faţa tribunei oficiale din Piaţa Unirii. Eram sportiv şi am defilat cu colegii din echipa de handbal. Doar că era altceva. Nu purtam uniforme ci echipament sportiv şi nici nu fluturam eşarfe ci ne jucam cu mingile, pasându-le de la unul la altul.
Şi cam atât…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu