Înainte de 1989, copil fiind, îmi amintesc cum, în câteva rânduri, în zilele de alegeri, părinții nu au putut merge la vot. Din diverse motive. Invariabil, seara ne trezeam la ușă cu doi tovarăși de la secția de votare cu o urnă mobilă, pentru ca ai mei să-și poată exercita drepturile constituționale. Nu am dat nici o atenție fenomenului.
După câțiva ani, la liceu, tot înainte de 1989, la o oră de cunoștințe social-politice, un fel de cultură civică, profesorul ne vorbea despre dreptul la vot și despre spiritul civic de care trebuie să dăm dovadă, exercitându-l. Discuția era oarecum liberă (sau cel puțin așa credeam noi). La un moment dat, unul dintre colegi îi spune profesorului că pe el nu-l intersează politica (ca pe noi toți, de altfel) și deci nu vede nici un motiv pentru care ar merge să voteze.
Atunci, proful ne-a explicat că absenteismul de la vot nu presupune dezinteres față de politică, așa cum credeam noi, ci dezacord față de sistemul politic, de candidații și de ideile pe care acesta le promovează. Politică, ne-a precizat, facem toți, chiar și inconștient. Nu votezi pentru că nu ești de acord cu ceea ce ți se propune și dorești altceva.
Explicația mi-a rămas în minte, poate și pentru că era un avertisment. În acea perioadă era destul de periculos să fii în dezacord cu sistemul politic și mai ales cu conducătorii.
Mai târziu am pus cap la cap cele două amintiri și am înțeles de ce cei doi tovarăși de la secția de votare le acordau atât de multă atenție părinților mei și veneau la ușă atunci când nu reușeau să-și exercite dreptul constituțional. Pentru comuniști nu conta pe cine puneai ștampila pentru că, oricum, aveau grijă să iasă cine trebuie.
În schimb conta ca prezența la vot să fie cât mai aproape de 100%, ca nu cumva cineva să interpreteze absenteismul drept dezacord cu politica practicată de ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu