Acum câţiva ani, la o cafea, vorbeam cu un politician local care se împotrivea propunerii opozantului său de a construi un parc de distracţii la marginea oraşului. Eram nedumerit, mai ales că omul nu era un încuiat de genul celor care se opun doar de dragul de a spune nu. Un parc de distracţii ar fi adus şi investitori în turism, ceea ce se traducea în bani mai mulţi la bugetul local şi locuri de muncă.
Mi-a spus că într-adevăr aşa ar fi, dar el nu poate fi de acord pentru că ar pica de fraier în faţa celuilalt.
Mi-am adus aminte de această poveste văzând ce se petrece, acum, cu legile educaţiei. Dorinţa neţărmurită a PSD de a promova prin dezbatere parlamentară codul propus de Ecaterina Andronescu şi încăpăţânarea cu care PD-L vrea să treacă legile Miclea prin asumarea răspunderii guvernamentale.
De pe margine, privim la ei şi încercăm să ne dăm seama ce anume îi împiedică să se înţeleagă şi să formuleze un punct de vedere comun. Unii chiar cred că pe politicienii noștri îi doare de soarta elevilor, studenţilor, profesorilor şi că încrâncenarea cu care se înfruntă se datorează convingerii fiecăruia că legile pe care le susţine sunt mai bune.
Chiar aşa să fie?
Să nu poată dormi Ecaterina Andronescu de grija reformei educaţiei sau, mai curând, nu vrea să promoveze legile livrate de la Preşedinţie pentru că au făcute de predecesorul ei Mircea Miclea?
Credeţi că lui Emil Boc îi pasă de învăţământul românesc sau că nu doreşte să promoveze codul propus de Ministerul Educaţiei pentru că vine de la PSD?
Chiar să-şi dorească Traian Băsescu ca şcoala românească să performeze sau să se spună că el a impus o reformă a învăţământului, în ciuda opoziţiei partidelor, parlamentului şi a sindicatelor profesorilor ?
Oare nu cumva cei implicaţi refuză compromisul doar ca să nu pice de fraieri în faţa celorlalţi, fiind dispuşi ca pentru orgoliile lor să sacrifice interesul nostru al tuturor?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu