Declaraţia Elenei Udrea potrivit căreia va reduce la jumătate cheltuielile cu telefoanele şi benzina la minister, „din solidaritate cu contribuabilii“, este asemenea replicii Mariei Antoaneta, când i s-a spus că parizienii nu mai au pâine: „să mănânce cozonac“.
Cinică, macabră şi, totodată, ipocrită.
În aceiaşi categorie se încadrează donaţiile preşedintelui, şi a celor care i-au urmat exemplul, în fondul de solidaritate, reducerea cheltuielilor cu pixurile şi hârtia la Ministerul Apărării şi impozitarea cu 90% a sumelor ce depăşesc 9.000 de lei, din salariile funcţionarilor.
Nu seamănă cu „împreună la bine şi la greu“ la care eram îndemnaţi, de pe toate gardurile, anul trecut.
Pentru că nu se compară reducerea numărului de minute petrecute la telefon de Elena Udrea cu renunţarea la medicamentele sau alimentele necesare supravieţuirii unui pensionar.
Decât dacă, pentru doamna Udrea, vorbitul la telefon este o chestiune de viaţă şi de moarte.
Cum nu se compară tăierea îndemnizaţiilor pentru creşterea copilului , la mame, cu scăderea cantităţii de rechizite cumpărate la Ministerul Apărării. Oricât de multe titluri universitare ar colecţiona ministrul Oprea, viitorul României nu stă în numărul pixurilor şi a colilor de scris consumate pentru a-şi scrie operele.
Pensionarului sau bugetarului care îşi vede veniturile diminuate sub nivelul de subzistenţă, nu îi foloseşte la nimic să ştie că nişte îmbuibaţi îşi varsă lefurile într-un borcan numit fond de solidaritate. Oricum, sunt prea mici comparativ cu şpăgile pe care le primesc de la clientela căreia îi facilitează afaceri de la buget.
În plus, nu ştim cum vor fi folosiţi banii strânşi. Oare pentru achiziţia de găleţi portocalii, bidoane de ulei, pungi de zahăr şi făină care să fie împărţite în numele PD-L, în perioada care a mai rămas până în 2012 ?
Şi nici nu putem verifica dacă donaţiile se fac într-adevăr sau dacă e vorba doar de un exerciţiu de imagine. Anul trecut, Boc anunţa că reduce salariile miniştrilor cu 20%, însă nimeni nu a văzut vreun fluturaş din care să reiasă aşa ceva.
Am putea vorbi de solidaritate dacă facturile utilităţilor pentru populaţie ar scădea, dacă TVA-ul pentru medicamente şi alimente ar fi redus. Şi dacă reducerile s-ar reflecta în facturile cetăţenilor, nu doar în profitul comercianţilor.
Am putea vorbi de solidaritate dacă băncile ar fi „convinse“ să-şi diminueze profiturile prin reducerea dobânzilor pentru creditele acordate, uşurând povara celor care plătesc rate.
Altfel, vorbim doar de sacrificiu. Sacrificiul nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu