Dacă lui Nixon i-ar fi trecut prin cap să adopte pentru Statele Unite, aflate în plin război cu Vietnamul, o strategie de securitate asemenea celei pe care o propune Băsescu, afacerea Watergate n-ar mai fi avut loc. Iar el n-ar mai fi demisionat. Pentru că cei doi ziarişti care au făcut cazul public ar fi fost urmăriţi de serviciile secrete iar principala lor sursă, Deep Throat, ar fi fost neutralizată.
Dacă ar fi făcut-o Iliescu, dincolo de faptul că i-ar fi sărit în cap toate ONG-urile civice, în frunte cu Monica Macovei, apărătoarea, pe vremea aceea, a drepturilor omului, Băsescu n-ar mai fi fost preşedinte. Ziariştilor li s-ar fi închis gura. Pe motiv că toate campaniile de presă care dezvăluiau corupţia din Guvernul Năstase au fost comandate pentru a denigra instituţiile statului şi pentru a influenţa decizia politică. Ceea ce ar fi reprezentrat o ameninţare la adresa securităţii naţionale.
Nici Nixon şi nici Iliescu n-au făcut acest lucru, deşi, în mod sigur, şi-ar fi dorit să pună botniţă „câinelui de pază al democraţiei“.
În schimb a făcu-o Traian Băsescu. Preşedintele care a ajuns la putere datorită mass-media şi care, într-unul din primele discursuri anunţa că va fi „un apărător devotat al libertăţii presei“. În totalitate. Fără să facă diferenţe între deontologi şi tonomate între patroni buni şi moguli răi, între articole obiective şi campanii de presă comandate.
Iar societatea civilă, atât de activă pe vremea lui Năstase, tace. În loc să ia atitudine şi să protesteze împotriva intenţiei preşedintelui de a încadra dezvăluirile jurnalistice în categoria ameninţărilor la siguranţa naţională.
Alături de terorism şi crima organizată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu