Cum funcţionează presa românească. Superficial

Motto: „Nu există adevăr ci doar reportaje“
(replică dintr-un film)

Una din tarele cu care se confruntă mass-media românească (principala, cred eu) este superficialitatea. Cauzată, pe de o parte de goana după audienţă cu orice preţ, pe de alta, de promovarea, în redacţii, a unor oameni mediocri sau lipsiţi de experienţă. Din raţiuni economice. Un ziarist începător sau unul limitat din punct de vedere intelectual va accepta un salariu mai mic decât un jurnalist valoros.

Nu puţine sunt cazurile în care ştirile sunt preluate de la o instituţie media la alta, fără ca cel ce o face să-şi mai bată capul să le verifice sau să le completeze ]n conformitate cu realitatea. Lucru care se reflectă în calitatea materialelor publicate.

Să presupunem că lansează în spaţiul public o informaţie potrivit căreia un personaj – preşedintele ţării – a clocit un ou (scuze pentru lipsa de originalitate). Imediat, se vor găsi câţiva (televiziuni, radiouri, bloguri etc. ) s-o redea identic, sub formă de NEWS ALERT, fără să-şi pună problema dacă este reală.

În faza a doua, alte instituţii media care iniţial aveau îndoieli cu privire la veridicitatea ştirii, o vor prelua şi, ca să nu se spună că i-au copiat pe primii, o vor completa. Pe lângă datele iniţiale vor prezenta o poziţie oficială a Administraţiei Prezidenţiale (care, evident, va nega) de care, ulterior, nu va ţine nimeni cont sau/ şi opinia unui specialist în ouă. De cele mai multe ori ambiguu: „N-am mai auzit, dar nu exclud.“

În faza a treia se vor pune în mişcare şi cei mai sceptici dintre ziarişti, din proprie iniţiativă sau împinşi de şefii din redacţie: „Ceva este adevărat, din moment ce atâţia oameni comentează. Trebuie să dăm şi noi“.

Şi pentru că, până la acel moment s-a cam spus tot, vor scormoni în trecutul omului, îi vor căuta rudele, vecinii, prietenii, profesorii, coleguii de şcoală ş.a.m.d. Ca să dea consistenţă materialului. Vor identifica un verişor de-al doilea de-al bunicii din partea mamei unui unchi al tatălui. Acum în vârstă de 98 de ani el îşi va aminti că, în urmă cu vreo cincizeci de ani, a auzit o poveste asemănătoare despre nepot din partea unei surori de-a mamei unui alt văr de-al bunicului mamei preşedintelui. Atunci nu i-a venit să creadă dar, dacă s-a întâmplat şi acum, înseamnă că este o trăsătură de familie.

În paralel, subiectul va fi dezvoltat în talk-show-uri la radio şi TV. Comentatori, medici, susţinători şi contestatari, astrologi etc. îşi vor da cu părerea, vor aduce argumente pro şi contra, vor face speculaţii pe marginea culorii a mărimii sau a semnului zodiacal.

De aici vor lua naştere alte ştiri, pe aceiaşi temă, dar având subiecte diferite. Cum ar fi: „Cu o zi înainte să clocească oul, preşedintele a vizitat o fermă de găini“ sau „O mătuşă a preşedintelui a cumpărat o clocitoare, chiar în ziua în care presa a făcut dezvăluirile despre ou“.

Povestea va lua amploare odată cu numărul celor care îşi vor da cu părerea din auzite sau din bănuite.
Iar publicul, asaltat din toate părţile, va ajunge să creadă, dacă nu în totalitate măcar parţial, că are un preşedinte care cloceşte ouă.

În scurt timp şi un studiu de caz aplicat.