Câteva consideraţii pe marginea cazului Voicu

Deşi DNA aproape a reuşit să ni-l prezinte, prin intermediul comentatorilor băsişti, pe senatorul PSD Cătălin Voicu drept Marlon Brando în filmul Naşul, un cinefil abia dacă i-ar găsi loc într-o parodie. În rolul celui care ia şuturi în cur şi placinte cu frişcă în figură.

Nici discuţiile surprinse de stenogramele publicate de presă, nici comportamentul, nici atitudinea, nici vestimentaţia şi nici măcar figura nu indică un mafiot de anvergură. Lider al unei reţele de influenţă cu ramificaţii în justiţie, politică şi afaceri.

Acest lucru reiese doar din descrierile procurorilor, din supoziţiile şi din informaţiile pe surse, cu care suntem bombardaţi, în permanenţă, de la izbucnirea scandalului.

Bineînţeles că Voicu nu este un sfânt sau măcar un om cinstit. Să nu uităm că este avocat, provine din sistem, a lucrat ca ofiţer (general chiar) în MAI, poziţie din care şi-a făcut relaţii în rândul poliţiştilor, procurorilor şi judecătorilor. Se învârte printre ei.

Apelează la cunoştinţele sale pentru diverse favoruri, legale sau nu, pentru a rezolva problemele celor pe care îi reprezintă. Îşi câştigă banii şi clienţii lăudându-se cu acest lucru, la cârciumă, aşa cum constatăm şi din lectura stenogramelor. Un lăudăros implicat în tot felul de găinării.

Chiar şi ceea ce s-a petrecut în cazul Căşuneanu, seamănă mai mult cu o escrocherie decât cu un trafic de influenţă.

Doi băieţi, un avocat, Voicu, şi un judecător, Costiniu, pun la cale o combinaţie ca să-i ia banii unui al treilea, Căşuneanu. Un rege al asfaltului, oarecum disperat pentru că este pe cale să piardă o afacere de 500 de milioane de euro. Banii s-au dat, o recunosc cei implicaţi, dar problema nu a fost rezolvată.

Dacă ar fi fost un super mafiot, aşa cum ne este înfăţişat de procurori, senatorul PSD şi-ar fi dat silinţa să rezolve cu prioritate cazul ca să câştige respectul lui Căşuneanu. Pentru că eşti mare atunci când descurci chestii pe care alţii nu sunt în stare să o facă.

Un mare mafiot este discret pentru ca nimeni să nu-şi bage nasul în afacerile sale. Nu se laudă la cârciumă şi nici nu aranjează treburi la telefon. Tocmai pentru că aşa esteuşor de interceptat şi de dat în vileag. El nu vorbeşte, despre el vorbesc alţii, care-i recunosc şi îi respectă meritele.

De asemenea, nu le va spune clienţilor ce va face sau cu cine va vorbi ca să-i ajute. Dimpotrivă. Va fi va oferi cât mai puţine detalii, ca să nu-şi deconspire relaţiile şi, astfel, într-o eventuală anchetă, să nu poată fi agăţat cu ceva compromiţător.

Pe de altă parte, un lider, politic sau mafiot, nu se coboară să discute prin intermediari. E o chestie de respect. Or, dacă ar fi fost un om puternic, Cătălin Voicu nu ar fi acceptat să-şi susţină cauza în faţa lui Alexandru Mazăre. L-ar fi abordat direct pe Radu Mazăre. Chiar şi în Brazilia.

Senatorul Voicu este, mai curând, opusul unui lider mafiot, un mărunt infractor, lăudăros, temut în anumite cercuri, nu datorită a ceea ce face, cât a imaginii pe care de om periculos pe care şi-a creat-o. Tocmai bun să joace rolul ţapului ispăşitor într-un scenariu regizat de DNA în colaborare cu Palatul Cotroceni.

Un fel de don Fanucci, din partea a doua a filmului „The Goodfather“.