Comparaţia făcută de Traian Băsescu, pentru a-şi justifica atacurile la adresa Majestăţii Sale, Regele Mihai, între un conducător de stat şi un căpitan de vapor, pe lângă faptul că este neispirată, demonstrează şi o gândire politică rudimentară. De nivelul unui plutonier sau a unui șef de echipă. Mult mai jos decât al unui lider politic.
Și asta rezultă chiar din argumentul invocat, potrivit căruia un șef de stat, la fel ca și un căpitan de navă, rămâne alături de popor / echipaj atunci când țara/vaporul se scufundă. Într-o logică simplistă, am tinde să-i dăm dreptate președintelui.
Doar că, în cazul unui șef de stat, lucrurile sunt ceva mai complexe.
Într-adevăr, când vaporul se duce la fund, căpitanul își scapă echipajul urcându-l în barca de salvare. Iar dacă nu are barcă, împarte aceiași soartă cu el. De regulă moartea prin înecare.
În cazul unei țări care se „scufundă“, conducătorul nu are la dispoziție un alt teritoriu, de rezervă, unde să-și mute cetățenii și să-i salveze.
Bine, bine, vor spune susținătorii punctului de vedere prezidențial, atunci nu-i rămâne, să împărtășească, asemenea navigatorului, soarta poporului său.
Nu-i chiar așa.
Căpitanul de vas, plutonierul sau șeful de echipă își pot permite, în situații limită, să dea dovadă de eroism și să se sacrifice alături de oamenii lor. Căci n-au decât responsabilitatea acestora.
Însă, un rege, un președinte ori chiar un prim-ministru nu o poate face. Ar fi un gest eroic lipsit de orice valoare. Pentru că nu răspund doar de propria viață sau a generației cu care sunt contemporani și care, să zicem, din loialitate sau disperare, ar accepta să-l urmeze în moarte. Ei au obligația să se gândească și la viitor, la cei ce vor urma.
Or, chiar şi în cazul celei mai crunte ocupaţii, o naţiune nu dispare cu totul, oricât de greu ar fi încercată. Rezistă, îşi duce viaţa mai departe, în așteptarea unor vremuri bune. Dar, pentru a supraviețui are nevoie de o speranță, o motivație. Pe care i-o poate oferi numai un conducător legitim. Chiar aflat în exil.
În al doilea război mondial, mulți lideri ai ţărilor ocupate de nazişti au ales să-și părăsească, vremelnic, popoarele pentru a nu deveni marionete ale ocupanților și pentru a putea continua lupta de eliberare.
Este de notorietate și cazul lui Dalai Lama care, din afara țării sale, militează pentru drepturile tibetanilor.
Cui ar fi folosit, în 1947, dacă Regele Mihai ar fi refuzat să părăsească tronul și s-ar fi lăsat omorât sau băgat în puşcărie de comuniști?
Un beneficiu ar fi tras, sigur, Paul Lambrino care ar fi rămas unic descendent, deși nelegitim, al lui Carol al II-lea. Mai este posibil ca, după un asemenea gest, regele să se fi bucurat și de respectul domnului Băsescu.
Dar pentru milioanele de români care, înainte ’89, stăteau cu urechea la radio, ascultând, la Europa Liberă, mesajele de încurajare ale Majestății Sale, dictatura comunistă ar fi fost mult mai greu de îndurat. Căci un adevărat șef de stat nu ia doar măsurile potrivite ci, dincolo de toate, își susține poporul, ajutându-l să depășească mai ușor momentele grele.
Ceea ce căpitanul de vas Traian Băsescu n-a reușit în cei șapte ani de mandat prezidențial.
Desi la prima, a doua, a treia, a cincea si a saptea vedere nu pare, iar la a patra si a sasea, rasare un pic, cele doua imagini alaturate (foto 1) reprezinta unul si acelasi obiectiv. Cel putin dupa explicatiile care le insotesc: Casa memoriala Alexandru Vlahuta de la Dumbraveni... continuarea pe SAPTAMANLUL ROZE
