Dacă legea
românească ar fi prevăzut, asemenea legislațiilor din alte state, ca un
evazionist demascat să returneze de patru – cinci ori suma pe care a sustras-o,
aș fi fost de acord cu cei ce susțin eliberarea lui Gică Popescu. Fără să mă
intereseze prea mult argumentele pro sau contra.
Confiscarea sumei respective
plus umilința de a se afla în boxa infractorilor, chiar și pentru câteva minute
cât a durat citirea sentinței ar fi fost o pedeapsă îndeajuns pentru el.
De regulă, însă,
ceea ce descoperă autoritățile reprezintă doar o mică parte din ce se fură, mai
ales că, în cazul de față, activitatea infracțională s-a întins de-a
lungul a mai mult de un deceniu. Drept
care, nu pot fi de acord cu grațierea. Ar fi o bătaie de joc la adresa celor ce
și-au plătit impozitele la zi precum și a celor care și-au văzut veniturile și
bunurile sechestrate sau scoase la mezat din cauză că nu și-au putut onora
obligațiile.
Oricum, dincolo
de propaganda câtorva politicieni, nu cred că românii de rând, fie și
susținători ai fostului fotbalist, se omoară plângându-i de milă: „stă trei ani
după gratii și când iese rămâne cu banii furați.“
Un mare campion, artist, muzician, o personalitate adulată de milioane de fani nu are dreptul să facă absolut
orice îi trece prin cap și, cu atât mai puțin, să încalce legea. Statutul
privilegiat de care se bucură îl obligă ca, prin ceea ce face, să se ridice
deasupra indivizilor obișnuiți. Trebuie să fie un model în societate, având în
vedere că este urmărit și, de multe ori, imitat.
Or, campionul Gică Popescu a renunțat la acest privilegiul în clipa în care a băgat în buzunar
primul leu ce nu i se cuvenea. Drept
care nu merită mai mult respect decât alți pușcăriași chiar dacă, în trecut, a
adus glorie României, pe terenul de fotbal.
În schimb, dacă
este ținut după gratii, el poate deveni un exemplu pentru colegii săi
infractori, cei care înșeală sau se gândesc să înșele statul român, pe
considerentul: „dacă până și Gică Popescu a ajuns la pușcărie...“
