Tiranul nemilos și guvernarea USL

A fost odată, o cetate condusă de un tiran nemilos care îşi făcea supuşii să sufere, punându-le biruri peste biruri, umilindu-i şi prigonindu-i. Cum ridica unul glasul, cum era exilat sau aruncat la închisoare.  

Terorizaţi şi îngroziţi, locuitorii cetăţii se rugau zeilor să-i scape de conducătorul nemilos. Să fie lovit mortal de vreun bolovan, vreo săgeată picate din cer ori măcar de vreo boală fără leac. Care să-l curețe repede. 

Doar la periferie, într-un bordei sărăcăcios, o bătrână amărâtă se ruga zi şi noapte pentru sănătatea lui.

Auzind de ea, tiranul a chemat-o, într-o zi, şi, intrigat, a întrebat-o:  „Babo, tu nu suferi la fel de tare ca ceilalţi? De ce te rogi pentru sănătatea mea și nu îmi dorești moartea, ca restul supușilor mei? “

„Ba da, şi eu îndur la fel ca ei dar, mă rog, tiranule, să-ţi dea zeii sănătate şi viaţă cât mai lungă pentru ca să nu vină altul mai nemilos şi mai crud, în locul tău.“

După aproape jumătate de an sub Guvernul USL, cursul de schimb a luat-o razna, făcând preţurile să explodeze, inflaţia a atins cote alarmante iar nivelul de trai se prăbuşeşte. Anulând, chiar și efectele pozitive ale măsurii de reîntregire a pensiilor şi salariilor bugetarilor. 

Premise pentru ca situaţia economico-socială să se îmbunătăţească sau, măcar, să se stabilizeze în perioada următoare nu se întrevăd. 

În loc să guverneze, prim-ministrul Victor Ponta stă și dă din gură. Promite de toate, pentru viitor, dar nu face nimic concret în prezent. Nu-și asumă nici o decizie în calitate de guvernant, cu toate că  deţine toate pârghiile necesare (mai puţin justiţia, cum şi-ar fi dorit Dan Voiculescu) pentru a-şi implementa programul de guvernare. 

Bugetul şi proiectele menite să salveze economia  sunt anunțate pentru anul viitor, după alegerile parlamentare. Când mai marii USL speră să câștige, la fel ca în vară, la locale, majoritatea mandatelor puse în joc. Ca să controleze, în următorii patru ani, tot ce mișcă și să guverneze cum îi taie capul, fără să le pese de nimeni.  

Tot ce se întâmplă te duce cu gândul la o înșelătorie electorală.

La fel ca în 2008, când alegătorii i-au votat pe cei ce le-au promis, în campania electorală, majorări salariale de 35% și s-au trezit, după alegeri, cu tăieri de 25%. 

Ceea ce s-a întâmplat atunci ar trebui să le dea de gândit naivilor care se reped să aleagă, crezând că sub conducerea lui Ponta și Antonescu nu le va putea fi mai rău decât în perioada 2009 – 2011.

Vrancea puternică, construită de oameni valoroși, pentru proști cu carnete de partid

Când a obţinut nota zece la examenul de titularizare, profesoara Lenuţa Nanu a fost felicitată, pe Facebook, de Marian Oprişan, cel mai legitim şi mai constituţional reprezentant al cetăţenilor judeţului Vrancea:
„Profesorii de nota 10 la Titularizare fac Vrancea Puternică!”
Un gest superficial, pentru imagine, bazat pe o marotă lipsită de consistenţă... Continuarea pe SĂPTĂMÂNALUL ROZE

Ce mai ştiţi despre statul de drept ?

Este întrebarea pe care liderii Uniunii Europene au adresat-o guvernanţilor de la Bucureşti. În această perioadă, când Curtea Constituţională a amânat decizia de validare/ invalidare a referendumului,  iar Guvernul şi preşedintele interimar o dau din cola-n fanta şi din fanta-n sprite, doar, doar s-o reduce numărul alegătorilor înscrişi pe listele electorale permanente.  

Scriam, zilele trecute, că Republica şi-a atins limitele şi că acele instituţii ale sale care trebuiau să asigure buna funcţionare a statului de drept sunt în pragul falimentului. Evenimentele din ultimul timp şi îngrijorările exprimate de oficialii europeni îmi confirmă punct de vedere.

Statul de drept, conform definiţiei dintr-o carte celebră, este acel regim politic „(...) limitat de reguli fixate şi anunţate în prealabil, reguli care fac posibilă prevederea, cu o bună doză de certitudine, a modului în care autoritatea îşi va folosi puterile coercitive într-o împrejurare dată (...)“.  (F.A. Hayek, Drumul către servitute, Humanitas, Bucureşti, 1997)

O guvernare bazată pe supremaţia absolută a legii, care exclude orice decizie arbitrară. De unde şi dictonul „Nimeni nu e mai presus de lege.“

Astfel, din perspectiva statului de drept, verdictul Curţii Constituţionale în cazul demiterii preşedintelui ar fi trebuit să fie o banală formalitate. O soluţie simplă, pe care orice individ care ştie să citească un act normativ ar fi putut să o anticipeze. 

Judecătorii trebuiau să ia act de regulile după care a fost organizat referendumul, de rezultatele înregistrate la vot şi să se pronunțe, imediat, în limitele prevăzute de lege. Pur şi simplu. 

În situaţia dată, demiterea  sau menţinerea în funcţie a preşedintelui depinde nu de o normă juridică, conform definiției de mai sus, ci de hotărârea discreţionară a unui grup de oameni, cu toanele, simpatiile sau antipatiile lor. 

Caz în care nu prea mai putem vorbi despre un stat de drept. Și, implicit, nici despre democrație.

Somnul raţiunii naşte idei trăznite care zboară precum avioanele

Ca să spui că Vrancea este jucător strategic în Regiunea de Dezvoltare Sud-Est există două explicaţii. De fapt trei. Una ar fi că eşti de la Săptămânalul roze şi vrei să faci mişto. Alta, că eşti un gamer obsedat care s-a trezit vorbind după lună în care a belit ochii în faţa monitorului şi şi-a ars creierii explorând lumile din World of Warcraft. A treia ar fi că te numeşti Marian Oprişan, suferi de mania grandorii şi ții discursuri electorale în clişee compilate din manuale de geopolitică.  Pe care ți le-a pus în față trepădușii din preajmă.Care, cocoşându-se în faţa ta, până la pământ, îţi dau senzaţia că ai fi un Gulliver în Ţara Vrâncioaiei... Continuarea pe SĂPTĂMÂNALUL ROZE

Poporul ostatec

Nu stiu altii ce au simtit, dar mie, cand am ascultat interventia presedintelui Basescu, menita sa clarifice situatia vis-a-vis de protestele din strada, mi-au trecut fiori reci pe sira spinarii. Am  avut senzatia ca am fost luat ostatec in propria tara.
Exact ca in filmele acelea in care un individ sau mai multi intra, sub un pretext oarecare, peste o familie, in casa si, apoi, refuza sa mai plece.  Se instaleaza confortabil si ii tin sub control pe proprietari, cand amenintandu-i cu pedepse, cand amagindu-i ca vor pleca dupa ce isi vor atinge scopul.  Iar acestia, de frica sau sperand ca vor scapa curand ... continuarea pe SAPTAMANALUL ROZE

În România, orice Arafat nu ţine mai mult de o săptămână

Când Raed Arafat s-a pişat pe el de frică, în direct la tv, după ce Băsescu l-a luat la împins vagoane şi l-a trimis acasă, românii au ieşit în stradă să-i apere cauza. Au fost bătuţi de jandarmi, au îngheţat de frig, au fost goniţi dar s-au întors, de fiecare dată.

În timp, pe măsură ce treceau zilele, protestele s-au extins iar motivele pentru care oamenii au ieşit în stradă s-au înmulţit. De la susţinerea SMURD până la demisiile lui Boc, Băsescu şi organizarea alegerilor anticipate. Raed Arafat a rămas, însă, simbolul revoltei, mulţi considerându-l mai român decât mare parte dintre români.

Când românii - numiţi huligani, nevrotici, ciumplalaci, hoţi, viermi etc.  de aceiaşi indivizi care şi l-au gonit din minister pentru că le încurca combinaţiile - au avut nevoie să le stea alături, Raed Arafat s-a pişat din nou pe el. Le-a întors spatele şi s-a predat la primul apel al lui Traian Băsescu şi Emil Boc. În acelaşi scaun din care a plecat dar, primind în schimb, probabil, ceva mai multe beneficii decât avea înainte. 

Şi chiar dacă nu i-a păsat de românii aflaţi stradă (e arab, vorba lui Becali) ar fi trebuit să refuze oferta lui Băsescu din respect pentru doctorul Andrei Georgescu. Care a fost numit în funcţie după demisia lui şi care, acum, a fost pus într-o poziţie penibilă.

Arafat s-a dovedit a fi la fel de fomist ca orice politician, dispus să calce pe cadavre, când i se întinde un os de ros.

Regele și marinarul, patria și vaporul

Comparaţia făcută de Traian Băsescu, pentru a-şi justifica atacurile la adresa Majestăţii Sale, Regele Mihai, între un conducător de stat şi un căpitan de vapor, pe lângă faptul că este neispirată, demonstrează şi o gândire politică rudimentară. De nivelul unui plutonier sau a unui șef de echipă. Mult mai jos decât al unui lider politic.

Și asta rezultă chiar din argumentul invocat, potrivit căruia un șef de stat, la fel ca și un căpitan de navă, rămâne alături de popor / echipaj atunci când țara/vaporul se scufundă. Într-o logică simplistă, am tinde să-i dăm dreptate președintelui.

Doar că, în cazul unui șef de stat, lucrurile sunt ceva mai complexe.

Într-adevăr, când vaporul se duce la fund, căpitanul își scapă echipajul urcându-l în barca de salvare. Iar dacă nu are barcă, împarte aceiași soartă cu el. De regulă moartea prin înecare.

În cazul unei țări care se „scufundă“, conducătorul nu are la dispoziție un alt teritoriu, de rezervă, unde să-și mute cetățenii și să-i salveze.

Bine, bine, vor spune susținătorii punctului de vedere prezidențial, atunci nu-i rămâne, să împărtășească, asemenea navigatorului, soarta poporului său.

Nu-i chiar așa.

Căpitanul de vas, plutonierul sau șeful de echipă își pot permite, în situații limită, să dea dovadă de eroism și să se sacrifice alături de oamenii lor. Căci n-au decât responsabilitatea acestora.

Însă, un rege, un președinte ori chiar un prim-ministru nu o poate face. Ar fi un gest eroic lipsit de orice valoare. Pentru că nu răspund doar de propria viață sau a generației cu care sunt contemporani și care, să zicem, din loialitate sau disperare, ar accepta să-l urmeze în moarte. Ei au obligația să se gândească și la viitor, la cei ce vor urma.

Or, chiar şi în cazul celei mai crunte ocupaţii, o naţiune nu dispare cu totul, oricât de greu ar fi încercată. Rezistă, îşi duce viaţa mai departe, în așteptarea unor vremuri bune. Dar, pentru a supraviețui are nevoie de o speranță, o motivație. Pe care i-o poate oferi numai un conducător legitim. Chiar aflat în exil.

În al doilea război mondial, mulți lideri ai ţărilor ocupate de nazişti au ales să-și părăsească, vremelnic, popoarele pentru a nu deveni marionete ale ocupanților și pentru a putea continua lupta de eliberare.

Este de notorietate și cazul lui Dalai Lama care, din afara țării sale, militează pentru drepturile tibetanilor.

Cui ar fi folosit, în 1947, dacă Regele Mihai ar fi refuzat să părăsească tronul și s-ar fi lăsat omorât sau băgat în puşcărie de comuniști?

Un beneficiu ar fi tras, sigur, Paul Lambrino care ar fi rămas unic descendent, deși nelegitim, al lui Carol al II-lea. Mai este posibil ca, după un asemenea gest, regele să se fi bucurat și de respectul domnului Băsescu.

Dar pentru milioanele de români care, înainte ’89, stăteau cu urechea la radio, ascultând, la Europa Liberă, mesajele de încurajare ale Majestății Sale, dictatura comunistă ar fi fost mult mai greu de îndurat. Căci un adevărat șef de stat nu ia doar măsurile potrivite ci, dincolo de toate, își susține poporul, ajutându-l să depășească mai ușor momentele grele.

Ceea ce căpitanul de vas Traian Băsescu n-a reușit în cei șapte ani de mandat prezidențial.

Terorişti, mafioţi, ziarişti

Dacă lui Nixon i-ar fi trecut prin cap să adopte pentru Statele Unite, aflate în plin război cu Vietnamul, o strategie de securitate asemenea celei pe care o propune Băsescu, afacerea Watergate n-ar mai fi avut loc. Iar el n-ar mai fi demisionat. Pentru că cei doi ziarişti care au făcut cazul public ar fi fost urmăriţi de serviciile secrete iar principala lor sursă, Deep Throat, ar fi fost neutralizată.

Dacă ar fi făcut-o Iliescu, dincolo de faptul că i-ar fi sărit în cap toate ONG-urile civice, în frunte cu Monica Macovei, apărătoarea, pe vremea aceea, a drepturilor omului, Băsescu n-ar mai fi fost preşedinte. Ziariştilor li s-ar fi închis gura. Pe motiv că toate campaniile de presă care dezvăluiau corupţia din Guvernul Năstase au fost comandate pentru a denigra instituţiile statului şi pentru a influenţa decizia politică. Ceea ce ar fi reprezentrat o ameninţare la adresa securităţii naţionale.

Nici Nixon şi nici Iliescu n-au făcut acest lucru, deşi, în mod sigur, şi-ar fi dorit să pună botniţă „câinelui de pază al democraţiei“.

În schimb a făcu-o Traian Băsescu. Preşedintele care a ajuns la putere datorită mass-media şi care, într-unul din primele discursuri anunţa că va fi „un apărător devotat al libertăţii presei“. În totalitate. Fără să facă diferenţe între deontologi şi tonomate între patroni buni şi moguli răi, între articole obiective şi campanii de presă comandate.

Iar societatea civilă, atât de activă pe vremea lui Năstase, tace. În loc să ia atitudine şi să protesteze împotriva intenţiei preşedintelui de a încadra dezvăluirile jurnalistice în categoria ameninţărilor la siguranţa naţională.

Alături de terorism şi crima organizată.

Pentru cine guvernează Băsescu ? II

În urmă cu câtva timp, la Snagov, potrivit presei, șeful statului le-ar fi spus parlamentarilor PD-L că nu va mai guverna pentru popor ci pentru țară. Dar ce este țara?

DEX-ul ne oferă două definiții care s-ar potrivi termenului „țară“ într-o situație precum cea la care face trimitere Traian Băsescu. Una se referă la „patrie“, teritoriu locuit de un popor, în timp ce a doua pune accentul pe „stat“, instituție politico-administrativă care asigură funcționarea socială a unui teritoriu locuit de un popor.

Dacă scoatem poporul din prima definiție, afirmația nu are logică decât dacă Băsescu urmărește să distrugă locuitorii pentru ca el și apropiații lui să stăpânească teritoriul. Greu de crezut și de acceptat, dar nu imposibil de realizat.

Spusele sale capătă sens dacă, vorbind despre „țară“ face referire la „stat“ ca instituție pentru supraviețuirea căreia va fi sacrificat poporul. Caz în care intră în conflict cu principiile democratice.

Într-o democrație guvernarea se face pentru individ statul fiind doar un instrument pus în slujba acestuia. Pentru a-i asigura condițiile necesare unui trai decent, așa cum prevede articolul 47 din Constituția României.

Interesul statului este mai important decât drepturile și libertățile cetățenești doar într-un sistem bazat pe ideologia totalitaristă care nu dă doi bani pe cetățean. Care poate fi, oricând și fără nici o justificare, jertifit în numele unei utilități obștești.

Și atunci, cu atât mai mult ar trebui să știm pentru cine guvernează Băsescu.

Pentru cine guvernează Băsescu ? I

Căderea moțiunii de cenzură reprezintă, în opinia europarlamentarului Cristian Preda, o altă victorie personală a lui Traian Băsescu. Fără nici o legătură cu Emil Boc sau cu PD-L.

Putem vorbi de o nouă victorie a Cotroceniului, doar că de data aceasta, adversarul ciuruit nu este opoziția parlamentară, cum ar dori să ne facă să credem Cristian Preda. Dimpotrivă opoziția a câștigat.

PSD și PNL au punctat la capitolul imagine atât în fața PDL cu Emil Boc cât și în fața lui Traian Băsescu. Iar sondajele de opinie o confirmă. Nu trebuie decât să-și păstreze avantajul electoral și să-l fructifice în 2012, bineînțeles, dacă vom mai avea alegeri libere.

În această luptă, Traian Băsescu și-a înfrânt proprii cetățeni.

Iar dacă a câștigat împotriva propriului popor, el pentru cine mai guvernează ?

Guvernare de un kil de zahăr

Motivația pentru incompetența guvernului, minciunile prezidențiale, nesimțirea cu care banii publici sunt transferați clientelei politice în văzul tuturor și amenințările la adresa celor care protestează trebuie căutată în campanile electorale din 2008 și 2009.

Când mare parte dintre români și-au vândut voturile.

Care pentru o găleată portocalie, un kil de zahăr, un bidon de uleim, care pentru câțiva lei cu care și-au cumpărat câte o sticlă de tărie, pe care au dat-o pe gât chiar în duminica alegerilor. Simțind, astfel, mult mai intens, importanța evenimentului.

Alta ar fi fost situația dacă Traian Băsescu și PD-L și-ar fi câștigat mandatul pe bune, în baza unui angajament făcut în fața alegătorilor. Românii înșelați ar fi avut toate drepturile din lume să-și tragă la răspundere conducătorii pentru neîndeplinirea promisiunilor.

Însă, având în vedere că și-au cumpărat mandatul este normal ca Băsescu, Boc și PD-L să facă ceea ce vor mușchii lor, fără să țină cont de opinia nimănui și ignorând orice protest. Pentru că guvernează pe zahărul și uleiul lor.

De aceea, poate, nici oamenii nu se închesuie să protesteze prea tare împotriva tăierilor de pensii, de salarii și a celorlalte aberații. Știu că și-au vândut viitorul și nu prea mai au ce face. Chiar dacă au fost înșelați iar prețul primit nu a fost cel corect, au făcut-o de bună voie și nesiliți de nimeni.

Așa că trebuie să accepte orice, inclusiv restrângerea drepturilor civile și transformarea României într-un lagăr de muncă forțată.

Boc ne aduce mai aproape de dictatura luminată

Prin promovarea tăierilor de pensii și salarii în baza articolului 53 din Constituție, așa cum a anunțat Emil Boc, statul de drept și democrația românească ar primi o lovitură extrem de dură.

Un nou pas spre instaurarea unui regim totalitar.

Acceptând o asemenea motivație, judecătorii Curții Constituționale ar accepta, implicit, că România s-ar afla într-una din situațiile, prevăzute de Constituție, care impune restrângerea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Iar odată stabilit acest lucru, am putea asista la suspendarea altor drepturi și libertăți precum dreptul la grevă și proteste, libertatea de exprimare, de întrunire, dreptul la asociere, libertatea individuală, dreptul la viață intimă, familială și privată etc.

Motivate de același articol 53.

Iar din acel moment, nimic nu va mai putea sta în calea instaurării dictaturii luminate, de care are atâta nevoie țara aceasta, așa cum aprecia doamna Udrea.

Anticomunismul băsist

Când Traian Băsescu combătea comunismul şi se declara anticomunist, arătând cu degetul mijlociu spre Iliescu, cei mai mulţi ne gândeam la cu totul altceva decât el. Noi vedeam anticomunismul ca pe ceva opus comunismului, adică, democraţie, economie de piaţă, drepturi civile etc.

El se referea, însă, la exact acelaşi comunism, doar că pe dos.

Mai pe înţeles...

În accepţiunea clasică, marxist-leninistă, comunismul este un sistem social la care se ajunge prin exterminarea celor bogaţi. Pentru Băsescu, anticomunismul este exact acelaşi lucru doar că, urmăreşte exterminarea celor săraci.

Iar acest lucru ni l-a lămurit , din Franţa, şeful FMI, Dominique Strauss-Kahn care a dezvăluit că Fondul a cerut Guvernului României să crească impozitele pentru veniturile foarte mari. Doar că autorităţile portocalii au preferat să aplice anticomunismul băsist tăind pensiile, salariile, îndemnizaţiile, subvenţiile etc. Urmărind distrugerea claselor sociale inferioare.

Îndeplinind, totodată, şi recomandarea Comisiei Europene de a reduce gradul de sărăcie. Şi nu cu 25% ci cu 100%.

Iar, în următorii cinci ani, după ce pensionarii vor muri de sărăcie iar profesorii, doctorii şi ceilalţi bugetari se vor reuni, pe aiurea, în asociaţii de emigranţi, România va deveni primul stat anticomunist din lume.

Populat doar de pipiţe cu poşete Louis Vuitton şi manelişti posesori de Ferrari, băieţi de succesuri, parte a clientelei politice PD-L.

Trăiască Republica Anticomunistă Română!

Antipaticul Boc ne fereşte dezastru ca să ne bage-n dictatură

Emil Boc nu vrea să plece de la Palatul Victoria deşi a pierdut orice brumă de simpatie populară, motivând că un guvern simpatizat de popor ar putea duce România în dezastru. Şi nu vrea să lase pe altul să încheie ceea ce el a început.

Lăsând gluma la o parte, logica lui Emil Boc este la fel de proastă şi incoerentă ca întreaga guvernare PD-L. Ce poate fi mai rău decât ceea ce ne pregăteşte tandemul Băsescu-Boc, respectiv tăieri de salarii, pensii, ajutoarele sociale, majorări de taxe şi impozite, scumpiri la gaze, căldură, electricitate sau alimente? Poate un cutremur, precum cel din Haiti, sau un război mondial.

Nenorociri care nu depind de menţinerea sau plecarea de la putere a guvernului Boc.

Înlocuirea actualului guvern cu altul, format din oameni competenţi, credibili şi simpatici i-ar putea face pe români să accepte mai uşor măsurile de austeritate, redându-le speranţa într-un viitor mai bun. Ceea ce nu se întrevede acum.

Pe de altă parte, un guvern care nu se mai bucură de simpatie şi susţinere populară, precum guvernul Boc, este lipsit de autoritate şi legitimitate. În lipsa legitimităţii conferite de popor, puterea nu se poate menţine decât prin forţă.

O putere care se menţine prin forţă se numeşte dictatură.

Dar, staţi liniştiţi, Emil Boc va rămâne în continuare doar pinguinul. Dictatorul va fi altul.

Vinovaţii de serviciu

Traian Băsescu nu-şi va asuma responsabilitatea pentru un foarte probabil eşec al programului de tăieri, pe care tocmai l-a anunţat. Deşi, deunăzi, ne vorbea de solidaritate.

Responsabili pentru un eventual dezastru vor fi, în viziunea prezidenţială, Guvernul şi Parlamentul. Guvernul pentru că, oricum, românii îl înjură pe Boc şi îi cer demisia iar Parlamentul pentru că, oricum, lui îi trebuie un motiv ca să-l desfiinţeze. Şi doar atât. Preşedintele nu trebuie atins pentru că dictatură fără dictator nu se poate.

Şi Băsescu asta îşi doreşte.

Să iasă peste câteva luni şi să arate cu degetul spre parlamentarii care, pe lângă faptul că sunt vinovaţi de colaps, nici nu dau dovadă de solidaritate cu poporul suferind. Ci, dimpotrivă, se bucură de privilegii nesimţite. Fără să le pese de soarta celor cărora le-au sacrificat pensiile, salariile şi îndemnizaţiile pentru copii.

Iar în final, după ce-i va arăta pe vinovaţi, preşedintele va cere poporului suveran, mai sărac şi în mare parte îndobitocit, un singur lucru, pentru a-l scăpa de paraziţi şi pentru a izbândi în procesul de reformare a statului:

PUTEREA ABSOLUTĂ.



P.S.: Nu cred că doamna Udrea ne sugera, pentru ieşirea din criză o dictatură luminată.

Societatea perfectă

„În imaginaţia mea societatea perfectă ar fi aceea în care toşi locuitorii să fie corecţi, în care părinţii să muncească, iar copiii să se ducă la şcoală, iar după terminarea şcolii generale şi a liceului să se apuce de un service. Cei care nu doresc să înveţe, să muncească.
Să nu existe patroni, singur patron să fie statul.
Să fie ales doar un singur om care să conducă fără alţi ajutători.
Fiecare families ă aibă proprietate comună. Statul să împărţească în mod corect producţia şi consumul.
Fiecare copil să facă un sport, iar cei invalizi să joace şah, table etc. “

Textul de mai sus a fost scris de un elev de gimnaziu, de clasa a opta, la ora de Cultură civică în 2005. La 15 ani de la căderea comunismului. Este un tânăr născut şi crescut în democraţie, deci nu se poate spune că ar fi un nostalgic după vremurile de dinainte de 1989.

În 2009 şi-a votat pentru prima oară preşedintele şi nu cred că între timp şi-a schimbat punctul de vedere. Dimpotrivă, a avut toate motivele să şi-l menţină.

Va vota şi o nouă Constituţie dacă va corespunde viziunii sale despre „societatea perfectă“.

Reforma statului, varianta KGB

Am găsit într-o carte, reprodus, un document secret al KGB care arată cum s-au consolidat, după al doilea război mondial,regimurile totalitare în ţările Europei de Est. Un instructaj, în 45 de puncte, destinat lucrătorilor KGB. Documentul a fost descoperit în Polonia, însă, în mod cert, măsurile enumerate au fost aplicate în toate ţările, ocupate de sovietici, în care au fost instaurate dictaturi comuniste.

Lecturând materialul, mi-au atras atenţia câteva pasaje asemănătoare cu propunerile din proiectul de modernizare a statului român, iniţiat de regimul Băsescu. Poate mi s-a părut.

Aşa că vă las să descoperiţi singuri dacă există asemănări cu reforma educaţiei, a salarizării unitare, cu numirile în funcţii de conducere, cu cazuri de tip Udrea, Ridzi, Berceanu, Videanu etc.:

„(...) 9. Se va urmări ca funcţionarii de stat (exclusiv organele de securitate şi din industria minelor) să aibă retribuţii mici. Aceasta se referă îndeosebi la sfera sănătăţii, justiţiei, culturii, respectiv la cei care deţin funcţii de conducere. (...)

17. Sindicatele nu au dreptul a se împotrivi conducerii. Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte probleme, ca de exemplu: organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii şi împrumuturi, programe culturale şi distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere şi decizii ale conducerii politice.

18. Trebuie organizat ca numai acei conducători să fie avansaţi care execută impecabil problemele cu care au fost însărcinaţi şi care nu le analizează depăşind cadrul activităţii lor. (...)

24. Punctualitatea transporturilor trebuie perturbată. (...)

35. Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiţi. Să se analizeze diferenţele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar în licee să se oprească predarea limbilor latine şi greacă veche, a filosofiei generale, a logicii, a geneticii. Cu ocazia predării istoriei nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele ţării, ci trebuie arătată mişelia regilor şi lupta poporului asuprit. În şcolile de specialitate trebuie introdusă specialitatea îngustă. (...)

40. Atenţie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Să se prelucreze acei opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa numite «întâmplări neprevăzute» sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. (...)

42. Acei conducători numiţi de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulţumirea angajaţilor să nu fie chemaţi în judecată. În cazuri drastice se recheamă din funcţie, fiind numiţi în poziţii similare sau superioare. La sfârşit trebuie puşi în funcţii de conducere şi ţinuţi în evidenţă ca şi cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare.

43. Se aduc la cunoştinţa publicului procesele acelor persoane cu poziţie de conducere (în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, cadrelor didactice) care sunt învinuite de atitudine împotriva poporului, socialismului, industrializării. E o acţiune care atrage atenţia asupra maselor populare.

44. Cei care lucrează în funcţii de conducere trebuie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificaţi. (...)“

(Războiul mondial al spionilor, Gh. Buzatu, editura B.A.I., Iaşi, 1991, pag. 211 - 217)

Atenţie!!! Materialul nu trebuie citit şi interpretat mot-à-mot ci adaptat la ceea ce se petrece, zi de zi, în ractualitatea românească.


P.S.: Departe de mine ideea că România ar fi victima unei tentative externe de subjugare politică.